BĂTRÂNUL CARE ȘI-A PIERDUT MORMÂNTUL MAMEI


Cu treabă la județ, la Casa de pensii, tatăl a trecut și pe la fiul său care trăia de câțiva ani în municipiu, într-o casă la marginea orașului. Când tatăl a apărut pe cărarea dintre meri, fiul crăpa niște butuci de stejar în grădină. A înfipt securea într-o buturugă, ieșindu-i bucuros în cale.
- Sărumâna, cum de te-ai rătăcit pe la noi?
- Bine te-am găsit, mi-am completat vechimea la pensie, mi-a venit hârtia de la Baia Mare pentru perioada lucrată în cariera din Dealul Ștefăniței.
- Dar ești pensionat de câțiva ani, cum de mai descoperi încă vechime neînregistrată?
- Tare greu am aflat unde sunt arhivele, au trecut mai bine de patruzeci de ani de atunci, de când s-a făcut calea ferată Salva-Vișeu.
- Ai muncit mult timp acolo?
- Aveam aproape trei ani munciți la ei, mă ajută orice perioadă lucrată.
- Poate ai avut și salarii mari...
S-a uitat bătrânul căutând în jurul lui un loc să se așeze, avea de gând să-și amintească povestind câte ceva din tinerețe. I-a tras feciorul un butuc din grămadă într-o parte, l-a acoperit cu haina pe care și-o scosese după primele zece minute de muncă, poftindu-l pe bătrân, apucând securea cu gândul să-și continuie lucrul, lăsînd-o apoi de-o parte, așezându-se și el pe un butuc, pregătindu-se să asculte amintirile tatălui, prilej destul de rar.
- Nu m-am îmbogățit cât am stat la ei, dar am muncit mult și greu. Făceam ceea ce știam, dădeam găuri în stâncă, pentru dinamită. Lucram câte doi în echipă, stăteam agățați în frânghii pe stânci, unul dintre noi ținea burghiul greu de oțel cu două mâini, celălalt lovindu-l cu barosul, după fiecare lovitură burghiul trebuind rotit, pentru a scoate spărturile în afară. Asta o zi întreagă, schimbând doar rolurile din când în când. La un număr de găuri stabilite după un desen, artificierul le umplea cu tuburi de explozibil, adunând fitilele într-o zonă în care se putea ajunge ușor, dar din care se și putea pleca, la fel de ușor și repede mai ales, fiind necesară o distanță de siguranță, obținută cât mai repede posibil. Vara ne omora setea, iarna frigul. Aveam o ploscă de un litru legată la brâu, se golea repede, un coleg de muncă ne lăsa o sfoară cu un cârlig, ridica plosca pe care ne-o aducea plină după câteva minute. Iarna se lipea burghiul de mănușile de pânză groasă, umplute cu lână de oaie. Fiecare gaură făcută era măsurată, noi fiind plătiți după adâncimea totală realizată într-o lună. Dar și piatra era de multe feluri, nimeream uneori un granit albastru cu o duritate de cânta burghiul, alteori parcă ne jucam. Era nevoie de multă piatră pentru terasamentul căii ferate, s-a deschis o carieră aproape de Dealul Ștefăniței, dar cum nu aveau meseriași, ne-au adunat din zonele cu tradiție în spartul pietrei. Trei ani au trecut destul de repede, munceam zi lumină, eram cazați în barăci de șantier, ne spălam în halăul de lângă fântână, mâncam conserve și slănină cu mămăligă rece, seara aveam o masă caldă, niște bucătari de campanie descântau o fiertură săracă, dar, după ce am trecut prin seceta din timpul serviciului militar de după război, viața în libertate era tare frumoasă. Când nu lucram duminica, pe vremuri ploioase, tot șantierul se muta în pădurile din apropiere, culegeam ciupercile cu sacul, făceam tocănițe cu jumări din slănina adusă de acasă, restul le uscam forțat la soare. Erau vremuri grele, dar se simțea pe șantier credința în nevoia și folosința a ceea ce făceam. Chiar și localnicii, oameni de la munte, crescători de animale, cu terenuri arabile puține și slabe pe care puneau mai ales cartofi și ceva mălai, sărăciți de animale care le-au fost rechiziționate în timpul războiului, neîncrezători la început, chiar și ei se lăsau prinși în întrecerea generală, așteptând cu nerăbdare primul tren care-i va duce la Salva, aproape de Năsăud, sau la Vișeu.
- Am ascultat cu mare drag, am mai înțeles ceva din viața grea pe care ai dus-o, acum te-aș întreba, dacă ai vrea să-mi răspunzi. Cum te simțeai atunci, ce așteptai de la viață, ce-ți doreai mai mult, erai fericit? erai mulțumit de viața dumitale? s-a eliberat fiul de cele câteva întrebări care zăceau în mintea lui așteptând ocazia de a ieși la lumină.
- Dă-mi și mie o secure să te ajut! Îți povestesc în timp ce lucrăm.
- Stai liniștit! Am timp să-i termin, nu-i mare grabă, până la toamnă au vreme să se usuce cât de bine.
- Adu-mi o secure! a revenit bătrânul, bărbat în putere, învățat din greu cu munca, scoțându-și haina și așezând-o pe butucul acoperit cu haina băiatului.
A trecut pe partea opusă a grămezii de butuci, să nu se lovească reciproc cu vreun lemn sărit aiurea, povestind cu voce scăzută:
- Măi băiete, voi trăiți bine, și noi la fel, acum, atunci eram atât de săraci că nu aveam nici opinci în picioare. Nu ghete, opinci. Primul meu serviciu știi care a fost? Măturam zăpada din calea mocăniței care mergea până în inima munților, aducând lemn în vale. „Regna”, sufletul economiei locului, circula pe o cale ferată îngustă ce fusese construită prin anii treizeci, după inaugurarea șantierului de către regele Carol al II-lea în anul 1933. La patrusprezece ani am început activitatea în carieră, mai întâi cu munci ușoare, după care am început să mă agăț de stânci, pentru a fi mai bine plătit. Fiind mulți copii, pământul puțin, nu puteam trăi dacă noi, băieții, nu ajutam familia, de cum eram acceptați la muncă, chiar și scăpând-o de povara creșterii noastre. Ce puteam eu să aștept de la viață? Să am câțiva bănuți, la început să mă satur de mâncare, apoi să-mi iau o pereche de ghete și o hăinuță mai groasă. M-am însurat târziu, după ce mi-am făcut un rost, mamă-ta era atât de frumoasă! După ce v-ați născut voi, toate grijile ni s-au dus acolo. Restul știi, ce nu știi, îți voi povesti și altădată.
Povesteau de una de alta, grămada de butuci scădea, l-a strigat soția pe tânăr să meargă în casă.
- A sunat maică-ta, a murit mama tatălui tău. Vezi cum îi spui...
S-a întristat bătrânul, s-a dus la cișmeaua din curte, și-a spălat mâinile, le-a trecut și peste față, nora sosise deja cu un prosop curat, amândoi tinerii se molipsiseră de la tristețea lui.
- Aș fi vrut să o mai văd măcar o dată, în viață! a rostit bătrânul cu voce gâtuită. Dacă așa a vrut Dumnezeu... rămâneți sănătoși! a mai spus bătrânul pornind pe cărare cu privirea în pământ și haina peste braț.
- Stai să mănânci ceva, apoi pleci.
- Nu stau, sper să prind trenul, vreau să ajung în seara asta la mama.
- Bine, să ne anunți și pe noi când e înmormântarea! Du-te în stația de la piață, e mai aproape decât până în autogară! Sărumâna, drum bun!
A așteptat bătrânul o jumătate de oră, un autobus cu plecare la orele 17 a intrat în stație deja plin cu oameni, navetiști din satele județului care se întorceau acasă. În stație așteptau aproape la fel de mulți doritori, a început o îngrămădire generală, neorganizată, nimeni nu era dispus să aștepte încă trei ore până la ultima mașină. Neavând altă soluție bătrânul a intrat și el în grămadă, încet, încet a ajuns la scara autobusului, a intrat înăuntru, a dus mâna la buzunarul din spate să-și scoată portofelul pentru a plăti biletul, dar buzunarul era gol. Și-a dat seama instantaneu că nu mai are nicio șansă să-l găsească, cel care i-l furase fiind deja departe, sigur nu avea intenția să urce, a încercat să-și ascundă disperarea cât mai repede, noroc că-l cunoștea pe șofer, care i-a acceptat explicația compătimindu-l cu adevărat. Nu-i părea atât de rău bătrânului după bani, nici nu erau foarte mulți, vreo două sute de lei, necazul lui era că-și pierduse toate actele a căror refacere necesita mult timp și alți bani.